"De cele mai multe ori nevoia mea este doar să urlu. Într-un spațiu sigur.
În timp, am încercat mai multe.
Spații care păreau sigure.
Au fost oameni care au încercat și poate chiar au reușit să urmărească, poate să și înțeleagă, să susțină și să ofere căldură. Atât cât a putut fiecare, la momentul său.
Dar parcă niciunul și niciodată nu a ieșit totul așa, până la capăt. Și parcă niciun splațiu nu era suficient de liber pentru că în viață, așa cum am venit noi aici, ascultarea sacră e greu de realizat.
Său poate am ajuns eu în etapa în care vreau doar să am unde imi urla durerile, frustrările, nemulțumirile, incapacitatea și lipsa de repere pe care o traiesc acut, într-un proces profund de transformare, de modificare din temelii a tot ce înseamnă "existență".
Și de aș putea, m-aș opri la fiecare copac și aș mai vomita. Lehamitea. Neputința. Scârba. Incapacitatea. Nemulțumirile. Opacitatea. Tot ce e tangent cu tot ce NU mai înțeleg.
Azi NU știu cine sunt, cum am ales să scot atâta galben din mine...
E mai mult decât tot ce nu am în viața asta, acum. De la A, până la Z.
Vorbeam aseară cu cea mică, din interior. Am întrebat-o ce are, ce își dorește. Ce pot să îi dau ca să fie puțin mai... bine....
Păream să ne înțelegem când a zis "să fiu iubită", dar azi nu am mai putut ajunge la ea... A fost și mai supărată, și mai în tăcere, și mai în suferință... nimic nu mai pare să funcționeze și chiar de ar fi să se termine, măcar să fie... cumva!
Regretul de a nu își ține copilul în brațe e... devastator."
